Biblioteca din Casa lui Iuliu Maniu este azi doar o amintire a aceea ce a fost înaintea Dictatului de la Viena, din vara anului 1940. „Incendiară” sau nu, a fost arsă câțiva ani mai târziu, după arestarea lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu și a altor țărăniști, în 1947. Au existat două încercări de salvare a acestei biblioteci: una reușită, în mai 1940, când Iuliu Maniu donează filialei Blaj a Academiei Române prin Corneliu Coposu o parte importantă din biblioteca personală, o arhivă a secolului XIX, încercând să o protejeze de ceea ce a simțit că va urma câteva luni mai târziu. Al doilea demers de salvare a fost unul disperat. Înainte de invadarea Ardealului de către trupele maghiare, în august, Iuliu Maniu îi cere lui Corneliu Coposu să ducă la Mitropolia din Blaj un nou transport de obiecte personale de valoare, volume, corespondență, lucru care se și întâmplă. Demersul este nereușit din cauza faptului că, la trecerea rușilor prin Blaj, au distrus toată biblioteca, împreună cu  obiectele și documentele aduse de Coposu.

Corneliu Coposu este cel care s-a ocupat și de aranjarea acestei biblioteci, încă de pe băncile școlii. Iar pentru că anul 2019, anul inaugurării Casei Memoriale „Iuliu Maniu” din Bădăcin,  a promis restituiri care vin din memoria sufletului, propunem un dialog între prezent și trecut, menit să descrie imagini, oameni, locuri și acțiuni.

Flavia Coposu, sora lui Corneliu Coposu, povestește  despre soarta acestei biblioteci, poposind prin amintiri în fața cărora exclamă emoții.

Atmosfera din Dealul Țarinei, în preajma lui Iuliu Maniu

Flavia Bălescu Coposu: Mă gândesc la Bădăcin cu foarte mare plăcere, pentru că acolo, într-adevăr, era un alt fel de a primi lumea, cu totul altă atmosferă era în clipa în care intrai acolo. Când intrai pe ușă, în grădina casei, simțeai că ai venit acasă. N-aveai impresia că ești străin, n-aveai impresia că ești constrâns de ceva. Ne primea sora Cecilia, care era călugăriță, ne lua de mână și ne ducea pe Dealul Țarinei. De pe drum culegeam floricele de câmp și duceam la mormintele care erau acolo: unul al lui Matei, care a murit pe front, și părinții lui Maniu.  Matei era băiatul surorii celei mari al lui Maniu, Elena, care era căsătorită cu un vicar în Năsăud. Ei i-au avut pe Ionel Pop, pe Matei, pe Elena și pe Clarița. Patru copii. Erau încă mici când tatăl lor a murit de tânăr, Maniu abia ce terminase și era avocat la Mitropolia din Blaj. Și-a închiriat o casă mai mare și și-a adus sora, împreună cu cei patru copii, și i-a crescut, efectiv, el. Din acești copii, Ionel Pop a ajuns celebru scriitor care scria așa de frumos despre animale, vânătoare și altele, Clarița s-a măritat cu Zaharia Boilă, iar Livia s-a măritat cu Romulus Boilă. Adică frați cu surori. Romulus a fost profesor universitar, iar Zaharia a fost  ziarist. Acești copii erau contemporani cu noi și ne jucam când mergeam la Bădăcin. Ei, de obicei, erau acolo vara. Pe fată o chema Elena și îi ziceam Nena, ea era de o vârstă cu mine. Mai era Clarița și cei doi băieți: Matei care a devenit preot și Nelu care mai trăiește și care este medic. Ceea ce era cel mai extraordinar pentru noi, că domnul Maniu știa să vorbească cu oricine. Eu de-abia acuma bătrână, vorba aia, îmi dau seama că el avea conversație cu noi copiii. Se interesa ce jocuri facem, ce carte ne place, ce premiu am luat, aveai impresia că într-adevăr îl interesează prostioarele tale. 

„Avea o serie întreagă de cărți valoroase, știam noi, n-aveam voie să punem mâna!”

Ioana Gale: V-a dăruit Maniu cărți din biblioteca sa personală?

Flavia Bălescu Coposu: Nici nu puneam mâna! Noi ne duceam și admiram biblioteca, era o frumusețe! Avea o serie întreagă de cărți valoroase, știam noi, n-aveam voie să punem mâna! N-aveam voie acasă la noi (n.n. acasă, în Bobota), și n-aveam cine știe ce… Și nu puneam mâna pe Larousse decât spălate pe mâini. Să știți că era un cult al cărților foarte bine dezvoltat în Ardeal, foarte dezvoltat! La noi acasă, cred că o făcut-o străbunicuʼ, și-o cheltuit niște bani serioși să o cumpere și îmi aduc aminte că era o enciclopedie care costa o avere! Cartea era editată în patru limbi: germană, engleză, franceză și maghiară. Tata mare o cumpărase cu nu știu câți bani și stătea  într-o bibliotecă închisă cu geam, iar când puneam mâna pe ea trebuia să ne spălăm, că avea niște poze  superbe, de pești, de păsări, de flori, de plante, de tot ce vrei. Superb, superb!

Ioana Gale: Revenind la biblioteca din casa lui Iuliu Maniu, ce criterii de aranjare a  folosit Corneliu Coposu?

Flavia Bălescu Coposu: După ce sistem a aranjat-o, nu știu, dar probabil după autori, după importanță. Exista camera domnului Maniu, era undeva în foișor, urcai niște trepte, o cameră extrem de modestă, parcă și văd. Avea un pat de fier, avea o masă de brad geluită și nelăcuită, cu un scaun oarecare și doi pereți plini cu rafturi, unde zăceau cărțile. Frumoase, se ștergea praful, era acolo o curățenie… Avea grijă, de pildă, îmi aduc aminte că ne povestea Cornel, că avea o carte veche și învățase să le lipsească la cotor, să le coase, să le calce când erau șifonate. Era un fel de tabu, n-aveai voie să te apropii. Să știți că ei iubeau, poate exagerat, dar iubeau cărțile! Aveau în toate bibliotecile ardelenilor așa-ziși intelectuali, tot ce apărea în România. Mi-aduc aminte că noi, tata bătrân care era protopop, n-avea cine știe ce bani, dar avea, de pildă, o ediție princeps a lui Mihai Eminescu, îmbrăcată în antilopă bleumarin, pe care n-aveai voie să pui mâna, că-i carte sfântă! Îl aveai pe Odobescu, avea nu știu câte… aproape toată  literatura! Păstra ziarele românești. La Maniu era cu totul și cu totul specială, pe noi nu ne ducea de fiecare  dată acolo sus (n.n. în camera lui Iuliu Maniu), dar, din când în când, ne ducea în camera lui, nu primea pe oricine acolo. Acolo dormea el, absolut auster. Eu am impresia că el era așa, ca un călugăr. Și era generos, știa să vorbească cu fiecare pe limba lui. Când avea primiri, la evenimente, și ne invita, mergeam cu trăsura, era mare fericire dacă mergeam la Bădă, așa ziceam, iar dacă eram rele stăteam acasă. Întotdeauna se întâmpla câte ceva și memorai vizitele. Știa să creeze o atmosferă în care să se simtă bine oricine.

Ioana Gale: Care a fost soarta cărților din biblioteca lui Maniu?

Flavia Bălescu Coposu: În 1940, când s-a aflat de cedarea Ardealului, în ziua de 4 septembrie a venit Cornel de la București la Bădăcin, special să salveze de la Casa Maniu cărțile mai importante, toate premiile, medaliile și recompensele pe care le avea Maniu pentru toată activitatea lui politică, să o ia pe sora Cecilia, venea să ne ia pe noi de acasă și ne pregăteam să mergem în refugiu. …Pentru că ambasadorul nostru la Budapesta aflase o listă care funcționa în Ungaria cu toți semnatarii Actului Unirii  de la Alba Iulia, care trebuiau să fie căsăpiți. Toți care erau pe listă au fost anunțați de Maniu să-și salveze subalternii ca să nu cadă pe mâna ungurilor că i-ar fi omorât. Printre cei vizați se afla și tata, care a semnat Actul. Și-atunci, spre surprinderea noastră, noi am primit în ziua de 4 după-amiaza, un aviz telefonic de la Blaj în care Preasfințitul Frențiu îl chema pe tata de urgență la Blaj. Și-a închipuit că e vorba despre protopopiat, să vadă ce măsuri ia, dar nu! L-a luat să-i spună să își facă bagajele, că e pe lista respectivă. Tata a plecat, noi am rămas acasă, pe ziua de 5 a venit Cornel cu sora Cecilia, cu lăzile pline cu lucrurile lui Maniu și am plecat în refugiu. Și-am lăsat vorbă ca tata când vine să nu se oprească, să meargă cu trenul mai departe, și urma să ne întâlnim la Blaj. A fost o tragedie! Bine am făcut, că în ziua de 5 dimineața, au intrat ungurii în sat (n.n. Bobota). În sat la noi au făcut două isprăvi. Au dinamitat și au sărit în aer statuia lui Șincai, și mormântul lui tata mare. De ce? Nu știu! La Bădăcin au dat foc bibliotecii lui (n.n. Maniu), zic țăranii, că noi n-am mai fost acolo. Au scos tot ce a fost bibliotecă în mijlocul curții, au pus gaz și au dat foc. Tata avea o încăpere cât o cameră, care din podea până în tavan era cu niște sertare mari de stejar, că de-abia le mutai, pline de arhivă. Tata mare a făcut notarea botezurilor, înmormântărilor, mă rog, toată starea civilă, făcea tot felul de cercetări, aduna reviste și ziare românești, a făcut o biografie a satului, prin arhivele ungurești controla să vadă date, alea au ars toate, noi n-am găsit nicio ață. Iar lucrurile de la Bădăcin, parțial, vă închipuiți că n-avea cum să le ia, au fost depuse cu avizul Episcopiei în castelul Episcopiei de Blaj, unde era o bibliotecă veche, masivă, cu mii de cărți. În momentul în care au intrat rușii în Blaj, au intrat direct acolo, au spart ușile, au spart lada asta a lui Maniu și probabil că au vândut lucrurile de preț. În orice caz, după câteva zile a primit Cornel într-un mic pachețel, de la un fost coleg de-al lui de liceu, care deja făcuse Teologia și era preot în Blaj,  bucățele dintr-o carte scrisă de nu știu care cronicari. Zice: „Pe-ăstea le-am luat de la țigăncile care vând sămânță de floarea soarelui în ele”. Asta a fost soarta unei biblioteci! Era o carte foarte importantă pe care a păstrat-o Cornel (n.n. „Istoria unui tribun”, carte biografică, scrisă de Corneliu Coposu despre Iuliu Maniu, dar confiscată de Securitate în 1946), dar nu am mai găsit-o. L-a arestat, au luat din casă, tot! Și când a cerut manuscrisul au zis că era incendiar și au trebuit să îl ardă. Au distrus toate urmele!

Ioana Gale: Aveți idee câte volume cuprindea biblioteca din Casa Maniu?

Flavia Bălescu Coposu: Cu mintea mea de 14 ani, sute de volume. Camera (n.n. de deasupra biroului) nu era foarte mare, dar erau doi pereți plini. În afară de asta mai era o bibliotecă în birou, la parter, frumos lustruită, din lemn, iar la etaj erau așezate cărțile cele mai valoroase ale lui.

Ioana Gale: Vă amintiți să mai fi existat rafturi de carte, biblioteci, și în alte încăperi ale Casei, în afara celor deja menționate?

Flavia Bălescu Coposu: Să îmi amintesc… Deci intrai pe o terasă, în stânga era capela, după ce intrai în acest living unde era o masă mare de vreo opt scaune, o lampă, în stânga era o cameră mare unde se mânca, pe urmă se intra într-o altă cameră care cred că era a lui baciu Ionel, dincolo de capelă, în dreapta era camera  surorii Cecilia. (Recent am recunoscut un scaun într-o poză trimisă de fata părintelui Man de la Baia Mare, era un scaun tip Florentin.) La fel și pianul. Pianul era în salon. Înseamnă că în afară de sufragerie mai era o cameră-salon. Cu fotolii, unde era și pianul, cu sfeșnice pe el, unde cânta Liviuța. Noi am mers foarte des acolo. De fiecare dată când erau evenimente mari, îl invita sora Cecilia pe tata să vină, și făcea o slujbă cu părintele Man în capelă. Paraclis în august…

Rodica Coposu: Eu mai țin minte (n.n. de la vârsta de 7 ani) doar terasa. Îmi amintesc că era vară, și am mâncat pe terasă.

Ioana Gale: Revenind, în câtă vreme a aranjat Corneliu Coposu biblioteca din Casa Maniu?

Flavia Bălescu Coposu: Cred că în vreo patru veri la rând. Era elev de liceu. Când venea acasă (n.n. în vacanța de vară), a doua zi mergea la Bădăcin și aranja cărțile.

Ioana Gale: Era dorința lui să le aranjeze sau i-a cerut Maniu?

Flavia Bălescu Coposu: El s-a oferit să le aranjeze și Maniu a fost încântat! Maniu nu i-ar fi cerut, nu cerea gratuități. A mers încântat pentru că l-a adorat pe Maniu. Cred că, în afară de tata, el (n.n. Maniu) a fost bărbatul pe care l-a iubit cel mai mult. Și nu se putea să nu îl iubești. Avea o atracție, nu știu cum să spun, nu am întâlnit un al doilea om ca el! Îmi aduc aminte când eram mică de tot, venea la noi acasă Vaida-Voevod care era neam cu tata mare. Și mie nu îmi era deloc simpatic. Și parcă îl văd și acuma că venea tot timpul îmbrăcat în redingotă, cu pantaloni raiați, cu ochelari fără ramă, dar avea mustăți, și trebuia să mă ia în brațe să mă pupe, și nu voiam. Și când venea, fugeam și mă ascundeam pe undeva și măicuța se supăra. „Du-te, sărută-l pe unchiu Alexandru!”. În schimb, când venea Maniu, fugeam și îl îmbrățișam, ajungeam până la genunchii lui. L-am iubit sincer. Te atrăgea! Avea privirea aia albastră, așa… Și când se uita la tine puteai să juri că n-o să-l mintă nimeni. Extraordinar ce cunoscător de oameni era! Ce frumos știa vorbi! Cum vorbea cu țăranii de acolo, cu atâta respect! Fantastic!

Ioana Gale: V-a povestit vreodată Corneliu Coposu ce a simțit când a aflat că a fost arsă biblioteca la are a lucrat atâtea veri la rând?

Flavia Bălescu Coposu: După ce am plecat din Ardeal noi n-am aflat nicio veste de prăpădul pe care l-au făcut ei acolo. Cornel a aflat de prăpădul celor salvate și prăpădite la Blaj. Alea care trebuiau să fie în siguranță. Erau ediții mai speciale de editură literară sau legală, sau ce era, plus toate decorațiile lui Maniu, procesele verbale făcute de Adunarea Națională, corespondență, adică toate documentele care dovedeau lupta ardelenilor pentru Unirea cu țara. Astea n-aveau legătură cu ce a rămas pe raft (n.n. în biblioteca din Bădăcin). Pe alea ori le-or fi furat, ori le-or fi ars. Păi dacă le-o ars pe-ale noastre, cred că le-o ars și pe-alea.

De la cuvântul scris la cuvântul rostit, și înapoi

Ioana Gale: O curiozitate, oarecum izolată de subiectul principal. Știm că fratele dumneavoastră era și ziarist. Rafinat și cu vervă polemică. În ce măsură aceste atribute s-au regăsit în discursurile lui Iuliu Maniu? Altfel spus, din postura de secretar politic, scria Corneliu Coposu discursuri pentru Maniu?

Flavia Bălescu Coposu: Din principiu, Cornel era mormânt de discreție! Nu ne spunea niciodată nimic. Tocmai ăsta a fost motivul pentru care Maniu l-a ales. Că a avut încredere în el că ce îi spune rămâne mormânt. Din câte au transpirat din spusele lui, ulterioare,  el a participat la aproape toate hotărârile luate de Maniu, în special în legătură cu străinii, unde lupta pentru țară. Hârtiile oficiale care se anunțau acolo, fie că erau făcute de Maniu, fie că erau făcute dimpreună, le bătea la mașină Cornel, nu dactilografa, ca nu cumva să fie deconspirate. De-aia a și mâncat atâta bătaie, că el n-a vrut să spună nimic. Pe Cornel n-au putut să îl bage în procesul mare al PNȚ-ului pentru că în momentul Tămădău el era în Ardeal, chiar la Bobota, era în preajma alegerilor. Deci n-aveau cum, pentru că el, în dimineața zilei de 14 a dat telefon acasă, la mama, era în în București, și-a zis: „Mamă, am sosit azi-dimineață din Sălaj, vin să-ți aduc vești, așteaptă-mă pe la ora 12,00”. …Și la 10,00 au venit și l-au arestat. Și n-au putut să îl bage în chestia cu Tămădău că s-a aflat că dăduse telefon acasă. Erau foarte grijulii să se acopere cu legalități. Deci, pe el l-au arestat degeaba, că n-a fost băgat la Tămădău, nici nu se desființase partidul. Ilegal l-au arestat. Și gândește-te că el a stat arestat din 14 iulie 1947 până în 1956, când a stat administrativ fără judecată. Și-atunci i-au încropit o prostie de proces cu niște tineri studenți care au dărâmat un tablou electoral în 1946, și l-au condamnat pe viață. I-am angajat un avocat și n-a vrut să facă recurs Cornel, n-a vrut. Zicea: „N-am vină, n-am ce cere”. A făcut recurs avocatul. Și după pedeapsa pe viață i-au schimbat-o pe 15 ani. Aici altceva nu pot să spun, dar bănuiesc că așa a fost, din moment ce l-au bătut atâta. Să știi că, spre tristețea noastră, aproape niciunul nu și-a asumat răspunderea faptelor. Dacă Maniu la urmă, îi spune lui Ilie Lazăr: „Îți mulțumesc, Ilie, că ai fost singurul care mi-ai rămas fidel până la moarte!”, înseamnă că ceilalți din marea conducere… Cornel n-a fost decât secretar adjunct, n-a fost băgat în vârfuri.

Ioana Gale: Legat de articolele pe care le-a scris Corneliu Coposu la diferite ziare, scria din proprie inițiativă pe anumite subiecte sau îi erau sugerate/impuse de Maniu?

Flavia Bălescu Coposu: El scria nemăsurat. Nu îi cerea Maniu ce să scrie. De-aia a și intrat în gură cu ăștia. Cu toată lumea, pentru că el nu scria obraznic, dar îndrăzneț, și lumea rămânea foarte mirată. Îmi aduc aminte că după Război, când încă nu se cedase Ardealul, era aici un ziar care se chema chiar „Ardealul”. Și l-au chemat pe Cornel să scrie. Nu prea avea de câștigat din avocatură, și Maniu nu avea de unde să-l plătească pentru că întotdeauna a fost un partid sărac. Iar aici câștiga la ziar, că li se plătea la pagină. Și a scris despre o trădare a unui fost PNȚ-ist, în preajma alegerilor. Parcă personajul era un fost șef de organizație în Moldova pe undeva, iar el, imediat după Război, când își reluase activitatea legală partidul, a trădat și a trecut la comuniști. Halunga a fost asistentul lui Zane, iar Zane a fost șeful Organizației PNȚ Iași. Cornel îl cunoștea foarte bine fiindcă Zane venea la fiecare ședință, avea o oarecare simpatie pentru Cornel și l-a cunoscut și pe ăsta, care era al doilea. Cornel a scris un articol în „Ardealul” în care a spus: „Ne pare rău, domnule Halunga că te-ai comportat ca o slugă necredincioasă, plătită să servească la un banchet și fiindcă n-a fost mulțumit de ce a mâncat, a furat lingurița de argint”. Acest Halunga a ajuns să-mi fie mie profesor de economie politică, la ASE (n.n. Academia de Studii Economice București). M-a și întrebat la examenul de economie, care pentru mine era important, pentru că trebuia să am note maxime ca să pot avea pretenții de întreprindere „maximă” unde să lucrez, că nu îți dădea nimeni serviciu. Și m-a întrebat așa: Ce cred eu, ca viitor economist, ce e mai bine pentru România, fosta dominație liberală sau socialismul care vine cu blândețe? Și eu atunci m-am gândit. Doamne Sfântă Tereza, ajută-mă să răspund! Și am zis așa: „Domnule profesor, în momentul acesta, două lumi au luptat ca să hotărască treaba asta. Și un război ucigător n-a reușit. Să reușesc eu?”. Și a tăcut și mi-a dat notă maximă. Dar nu a pus afișul, până s-a terminat sesiunea. Și îmi aduc aminte că eu vroiam să știu ce am făcut la examen, că era economia politică generală, el luase locul lui Victor Slăvescu care a fost arestat. Și m-am dus la secretariat. Domnuʼ Iancău, te rog frumos spune-mi și mie, cât  am luat la economie politică? Păi ai luat albă, dragă! Albă era maximum!

[…] Ziarele, cărțile, bibliotecile sunt cele care adună prezentul și în pregătesc pentru viitor. Mărturisirile, poveștile, cercetările, interviurile ajung și ele într-o arhivă care poartă un nume prin timp. Acest interviu se vrea a fi o pledoarie pentru grija față de posteritate, față de ceea ce rămâne și (re)zidește.

Biblioteca a reînviat în Casa lui Iuliu Maniu, odată cu inaugurarea clădirii. În prezent, ea este alcătuită în mare parte din donații, cea mai consistentă fiind donația Bibliotecii Județene „I. S. Bădescu” Sălaj. A fost o onoare să petrec câteva zile în casa din Dealul Țarinei, pe urmele lui Corneliu Coposu, sortând și aranjând actuala bibliotecă.

Rafturile înșiră o ofertă diversificată de domenii și arhivă de periodice. Cele câteva sute de volume transpiră istorie și politică, literatură română și universală, filosofie, științe, arte, geografie și religie. Și poate e important de precizat faptul că cei care trec pragul Casei și observă un titlu care le reține atenția, au posibilitatea de a-l împrumuta și a-l răsfoi pe aleile casei. Pentru că la Bădăcin, parcă și aerul e mai proaspăt!…

Autor: Ioana Gale

Articolul Flavia Coposu: „Maniu avea o serie întreagă de cărți valoroase, știam noi, n-aveam voie să punem mâna!” apare prima dată în Casa Memorială Iuliu Maniu.

În semn de apreciere pentru efortul depus în vederea păstrării şi promovării memoriei lui Iuliu Maniu, prin demersul de salvare și valorificare a Casei Memoriale „Iuliu Maniu” din Bădăcin, parohul Cristian Borz a primit în numele parohiei, din partea președintelui României, Klaus Iohannis, Medalia Aniversară „Centenarul Marii Uniri”, în cadrul unei ceremonii care a avut loc joi, 28 noiembrie, în Sala Unirii a Palatului Cotroceni din București.

„Pentru noi a fost o mare surpriză să ne regăsim pe lista scurtă a celor care au primit Medalia Aniversară, o listă pe care se află  Academia Română, Biblioteca Academiei și Editura Academiei, cele trei mari universității din țară alături de institute și muzee de prestigiu, dar și Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, Sighet. Este o mare bucurie că și Parohia a contribuit la promovarea memoriei evenimentelor anului 1918”, precizează parohul Cristian Borz.

Video aici: https://youtu.be/XbYQjlpmCAI

Evenimentul a avut loc după ce președintele a decretat la 15 decembrie conferirea Medaliei Aniversare „Centenarul Marii Uniri” unui număr de 22 de instituții prestigioase care au organizat pe parcursul Anului Centenar o serie de evenimente  care au adus în prim-plan personalități care au contribuit la înfăptuirea unităţii naționale şi a statului român modern, promovând apărarea şi perpetuarea valorilor în numele cărora s-a înfăptuit Marea Unire. 

Lista completă a instituțiilor decorate cu Medalia Aniversară „Centenarul Marii Uniri” este:

• Academia Română, Bucureşti;
• Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”,  Iaşi;
• Institutul de Istorie „George Bariţiu”, Cluj-Napoca;
• Centrul de Studii Transilvane Cluj-Napoca;
• Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia;
• Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi;
• Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti;
• Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei Cluj-Napoca;
• Muzeul Naţional Cotroceni,  Bucureşti;
• Muzeul Bucovinei Suceava;
• Arhiva Naţională a României, Bucureşti;
• Biblioteca Academiei Române, Bucureşti;
• Editura Academiei Române, Bucureşti;
• Universitatea din Bucureşti;
• Universitatea  „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi;
• Universitatea  „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca;
• Muzeul Naţional al Banatului Timişoara;
• Muzeul Memorial „Vasile Goldiş” Arad, Universitatea de Vest;
• Unitatea Arhive Diplomatice – Ministerul Afacerilor Externe;
• Muzeul Ţării Crişurilor Oradea;
• Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Sighet, Sighetu Marmaţiei;
• Parohia Greco-Catolică,  Bădăcin, jud. Sălaj.

Ioana Gale

Articolul Parohia Greco-Catolică Bădăcin, decorată de președintele Iohannis apare prima dată în Casa Memorială Iuliu Maniu.

Iuliu Maniu – încorporat în armata austro-ungară. Reflecție

Despre ce este vorba în enunț? Despre un „cine” în persoana lui Iuliu Maniu ce refuză să dea o declarație de loialitate față de guvernul maghiar, declarație care l-ar fi scutit să lupte prin tranșeele Ungariei în Primul Război Mondial, pornind de la calitatea sa de juristconsult,  funcție ce avea puterea să îl absolve de purtarea uniformei de soldat,  o „scutire” de care au beneficiat omologi de-ai săi, față de care, însă, nu s-a pus problema în aceeași manieră și nu au fost puși față în față cu dreptul legilor morale. Liberul arbitru îi impune lui Maniu direcția și așa ajunge să fie recrutat la Aiud, în mai 1915.

Așadar, încorporarea lui Maniu în armata austro-ungară, pe frontul italian,  nu a fost necesară dat fiind faptul că beneficia de scutire a serviciului militar având funcția de juristconsult al Mitropoliei greco-catolice Blaj, însă guvernul maghiar a dorit să se răzbune (prin înrolare)  pentru că  Maniu a militat împotriva introducerii limbii maghiare în armată, într-un  discurs mai vechi, din 1909. Iuliu Maniu își riscă viața pe front, aproape că își pierde piciorul stâng și câștigă o tijă metalică, un trofeu nenecesar. În scurtă vreme de la recrutare crește în grad, de la soldat la ofițer, o luptă în prima linie, atât pe front, cât și în suflet. Într-o scrisoare pe care i-o trimite mamei sale la Bădăcin, nădăjduiește că singura scăpare este „în mâna lui Dumnezeu”. Cu toate că au existat „intervenții” pe lângă reprezentanți ai guvernului ungar în favoarea scutirii lui de a fi înrolat în armată,  lipsa declarației de fidelitate față de guvern îl determină pe Maniu să plece în război, o bătălie mult mai ușoară decât intrarea într-un război cu propria conștiință.

Semnul de identitate –  martor al trăirii de pe front

Semnul de identitate pe care Maniu l-a purtat în această luptă, la piept, într-o cutiuță metalică, se află azi în muzeul provizoriu amenajat la subsolul Bisericii Greco-Catolice Bădăcin și va fi în curând așezat în muzeul din Casa Memorială „Iuliu Maniu” Bădăcin. Semnul de identitate era purtat de fiecare soldat la gât ca, în eventualitatea în care era răpus pe front, soldatul să poată fi încredințat „persoanei de contact” menționată în acest înscris, în cazul de față, mamei lui Iuliu Maniu, Clara. Azi, semnul de identitate vi se prezintă și în variantă 3D și vrea să se facă ascultat, nu doar reperat și, eventual, auzit.

Traseul documentului

Semnul de identitate a ajuns la Bădăcin, în muzeu, în anul 1999, după ce jumătate de secol a stat la strănepotul lui Maniu, preotul Matei Boilă, iar în intervalul de după revenirea de pe front și până la mijlocul secolului XX, a stat în Casa din Dealul Țarinei, descântând un nume și refulând emoții. Maniu fusese închis, între timp, și predat posterității.

I.G.

Articolul Lecție despre moralitate și loialitate și încă ceva apare prima dată în Casa Memorială Iuliu Maniu.

Obiectul folosit pentru descălțarea cizmelor, confecționat din lemn în atelierul de tâmplărie al Penitenciarului Sighet a fost realizat în perioada 16.03.1952 – 15.05.1953, închisoare în care își găsește sfârșitul, în condiții grele, și Iuliu Maniu. Această mariță călătorește prin timp și spațiu însoțită de alte trei obiecte (batista cu monograma lui Iuliu Maniu, pălăria de vânătoare de culoare verzuie și bastonul) într-un sac de rafie legat la gât cu sfoara nepăsării. Pe de-o parte,  un loc al bucuriei celor patru obiecte de a fi împreună, și, privit din exterior cu ochii rațiunii, un sac uitat în șoproanele istoriei.

Obiectele sunt confiscate în timpul unei anchete desfășurate în anul 2006 de către procurorul militar clujean, Viorel Siserman, de la Alexandru Szatmari, personaj la care obiectele poposesc aproape jumătate de secol, de prin anii ‘50 până în anul 2006. În momentul în care V. Siserman îl întreabă pe A. Szatmari de ce nu a predat aceste obiecte muzeului din Sighet, acesta răspunde că… „nu i le-a cerut nimeni”.

Așa cum e firesc, obiectele ajung, chiar dacă mai târziu, în anul 2012, la Bădăcin, după cum, probabil, și-ar fi dorit și „proprietarul” obiectelor, liderul țărănist interbelic, Iuliu Maniu. În prezent, obiectele se află în muzeul amenajat provizoriu la demisolul Bisericii Greco-Catolice din localitate, însă ele vor ajunge, în curând, în muzeul ce prinde viață  în Casa Memorială „Iuliu Maniu”.

Până atunci, vă propunem spre cunoaștere povestea acestor obiecte și vă provocăm la un minim efort măsurat în „click-uri forță” de a vă apropia, la propiu, de aceste obiecte înșirate în timp.

I.G. 

Articolul Un nou obiect personal al lui Iuliu Maniu pătrunde în universul 3D apare prima dată în Casa Memorială Iuliu Maniu.

Cum răzbești când ți-e țesut în suflet un nume? Cum poți să-l împrăștii în legături de pixeli, tu, o simplă batistă? Cum ceri, cum spui cine ești într-o lume mută? Aștepți … Poate să adie prin propria-ți țesătură un semn de păsare sau poate nu, și te irosești în uitare. Ești blazon de eleganță purtată în piept, ești prieten de lacrimă, ești identitate, ești colorată, ești măruntă,  firavă, ai chip! Chiparos mereu verde străbați genealogia și aduni prin generații nuanțe verzui. Și ești bucuroasă, în ton cu natura, dar nu și cu timpul, care te strică.  Zaci în saci, descânți ieșirea, dar te alegi, din nou, cu numărarea timpului.  Până când să aștepți o vitrină? Până când să joci rolul unui simplu obiect? Cât să mai fii gazdă pentru molii? Ți-a sosit vremea să călătorești în lume, desprinde-te, zboară în vânt, fii purtată peste continente. Îți promit un singur lucru, nemurirea!

…Sau despre povestea personificată a batistei de pânză ce i-a aparținut lui Iuliu Maniu, o batistă ce-i poartă în suflet monograma, o batistă ce a străbătut tunelul întunecos și rece al timpului, iar azi întâlnește lumina împrăștiată în milioane de puncte și se bucură de șansa de a parcurge timpul spre nemurire datorită tehnologiei 3D! Taina ei va putea fi patrunsă (și) după ce va fi expusă în muzeul amenajat în Casa Memorială „Iuliu Maniu” din Bădăcin!

I.G.

Articolul Monologul unei batiste sau când o bucată de pânză spune povestea unui om apare prima dată în Casa Memorială Iuliu Maniu.

Nu e puțin lucru să adăugăm că e posibil ca pe acest birou, unchiul lui Iuliu Maniu, Iuliu Coroianu, să fi redactat ultima formă a Memorandumului. Aceste detalii nu s-au opus, și-au acceptat soarta și au sperat la vremuri mai bune. La fel și biroul care păstrează în tăcere taine neșoptite, povești fără glas, semnături fără autor și un traiect incert care a făcut ca în toți acei ani de înstrăinare cariile să-și croiască loc în inelele timpului care au dus la deteriorarea lemnului, a blatului din marmură, și a poveștii despre un bun ce azi devine obiect de muzeu sufletesc.

Periplu prin timp a obiectului de mobilier

Biroul a stat într-o cooperativă în Șimleu Silvaniei, orașul natal al lui Iuliu Maniu, după care a ajuns în casa în care s-a născut, tot la Șimleu. Prin 2014, biroul incomplet și cu urme clare de păstrare în condiții nefavorabile, se întoarce la Bădăcin, nu în Casă, că nu avea unde, ci în muzeul amenajat provizoriu la demisolul Bisericii Greco-Catolice construite pe locul și pe terenul lăsat de Iuliu Maniu.

„Io pe ăsta tăiam chitanțe”

Exclamă unul dintre vizitatorii muzeului. Cu indignare la purtător, notăm întâmplarea nefericită și totuși fericită că există obiectul „nefericirii”. Masa de birou din camera de lucru a lui Iuliu Maniu era așezată în fața unei scări interioare din lemn care ducea la „cămăruța de sus”, unde era dormitorul lui Iuliu Maniu. Conform descrierii obiectelor aflate pe masa de scris, expusă în „Monografia satului Bădăcin și a familiei Maniu”, semnată de preotul Cristian Borz, exista o călimară din argint pe postamentul larg al căreia erau gravate semnăturile membrilor Comitetului național din 1912 sub „deviza” „Luptător neîntrecut – iubitor de pace”, un dar primit din partea Comitetului după ce Iuliu Maniu a reușit să facă pace între două grupări.

Când se va întoarce biroul în Casă?

În curând! În prezent se realizează lucrări de montare a marmurei pe holuri, de izolare a podului, de montare a porții sălăjene aflată la baza drumului ce urca la Casa Memorială și lucrări ale specialiștilor la conceptul expozițional. Toate acestea indică faptul că lucrările sunt în grafic, iar inaugurarea vehiculată pentru luna septembrie rămâne valabilă. Va urma montarea parchetului, a vitrinelor aflate în scara interioară de lemn din biroul lui Iuliu Maniu și așezarea obiectelor în expoziție. Banii necesari de acum înainte sunt pentru manopera montării parchetului și a porții.

I.G.

Articolul Despre biroul lui I. Maniu: „Io pe ăsta tăiam chitanțe” apare prima dată în Casa Memorială Iuliu Maniu.