Casa din Dealul Ţarinei

La Dealul Ţarinei din Bădăcin“… daruri îmbelşugate ale naturii alternează norocos cu hărnicia … o grădină fermecată cu mari teritorii de pomi roditori şi podgorii extinse, cu belşug de lanuri, grupuri de flori alese, cu bogată variaţie de culori şi miresme, arbuste şi tufe decorative, cu adieri îmbălsămate de mireasma brazilor trufaşi, cu tainicele şoapte ale plopilor … şi toate, toate produsul muncii devotate cultului naturii”, astfel caracteriza acest loc scriitoarea Elena dr. Aciu n. Fabian în monografia Clarei Maniu.

Casa

Ioan Maniu a moştenit, Dealul Ţarinei de la părinţii lui. În 1879, a fost construită  o casă de vară. Aceasta avea numai două camere, după o verandă mică şi deschisă, în faţă. O cameră mai îngustă în faţă, una mai mare alăturată acesteia. Aveau tavanul cu bârne, şi cu bârne au rămas până azi. Ioan Maniu, după pensionare, a fost multă vreme bolnav şi nu putea să se ocupe prea mult de treburile gospodăreşti. Numărul mare de copii şi nepoţi pe care îi intreţinea la şcoală, la care    s-au mai adăugat şi alţi copii pe care îi întreţinea la şcoală din bunătate, l-au oprit să facă mari investiţii la Bădăcin.

  Prin 1900, Clara Maniu, rămasă văduvă, a mai adăugat două camere, în şir, simetric cu cele două vechi. A închis cu sticlă veranda veche, a făcut veranda cea mare şi încă una, mică şi deschisă înspre sat. La spatele casei, între cele două verande mici se întindea un coridor îngust, deschis, cu stâlpi din lemn sculptaţi frumos. Târziu, prin 1930 s-a adăugat construcţia înaltă din faţă, oarecum alăturată casei vechi, cu două camere. S-a mai adăugat o bucătărie, baie, iar înspre sat încă două camere.

În veranda închisă cu sticlă, existau trei tablouri atârnate pe peretele din faţă. Într-unul era reprezentat Simion Bărnuţiu, “Unchiul cel mare”, după o fotografie făcută la Iaşi, când deja era grav bolnav. Lângă el, într-un alt cadru se afla Nicolae Bălcescu. În cel de al treilea era înfăţişat Avram Iancu, în cap cu căciulă moţească, cu năfrămuţa fluturând la gât. Pe mijlocul trupului era încins cu un şerpar îngust de după care se iveau mânerele a două pistoale. Mâna stângă i se odihnea pe sabie, cea dreaptă pe ţeava de tun, ferecată în chingi.

Mai exista un tablou care odinioară împodobea cele mai multe case ale intelectualilor români ardeleni: Andrei Mureşanu, în togă lungă, declarând “Deşteaptă-te române”, lângă el ţăranul român trezit din somn, cu cătuşele sfărâmate de pe mâini. Lângă el se mai afla o fotografie a Memorandiştilor, între ei şi Iuliu Coroianu, fratele Clarei Maniu. Deasupra uşii care ducea în prima cameră se afla un crucifix de la care nu lipsea niciodată bucheţelul de flori. În dreapta uşii se găsea o masă, din lemn de brad, vopsită în alb, pe ea cu faţă de masă ţesută în casă, pe ea se găsea o vază cu florile anotimpului. O bancă vopsită şi ea în alb pusă dealungul peretelui cu câteva scaune, iar în stânga lângă geam, o masă mare, veche, de pe care rar lipseau bunătăţile pământului: mere, pere, struguri, caise şi piersici, nuci şi castane.

În camera mică, prima, era o mobilă veche. Masa de scris a lui Ioan Maniu, cu tăblia care ridicată închidea sertarele şi ustensilele pentru scris, iar coborâtă era sprijin hărtiei şi mâinilor, mai era un pat din lemn de nuc şi două dulapuri care aparţineau Clarei Maniu. În apropierea ferestrei un divan, patru scaune tapiţate cu mătase vişinie.  Pe măsuţa ovală lucru de mână, deasupra albumul cu fotografii vechi şi noi ale familiei. Soba era de tuci, vopsită argintiu, care avea la mijloc o uşiţă de gratii, care deschidea o nişă mărişoară. Acolo era un ceainic, care era menit să facă la repezeală o cafea neagră. Pe perete era o icoană care-l reprezenta pe Sfântul Iosif cu pruncul în braţe, iar deasupra divanului o oglindă mare, în ramă de lemn, sculptată şi aurită.

Camera următoare, sufrageria, avea două paturi şi o sofa mare. Într-unul din acele paturi a închis ochii Clara Maniu şi tot acolo s-a stins şi Ioan Maniu, în 1895. În mijlocul camerei se găsea o masă mare, în patru colţuri, din lemn de nuc masiv, cu două tăblii se lungea făcându-se de două ori mai lungă. Deasupra, atârnată de grindă, lampa de petrol, mare, cu glob de sticlă cât o căldare ce cobora o lumină blândă. În capul mesei era un fotoliu pe care sta numai Clara Maniu, şi acesta vechi, comod, larg, cu fundul şi cu spatele din împletitură, ce se ridica în şurub şi se balansa uşor înainte şi înapoi. În camera aceasta se găsea şi pianul vechi al Corneliei (Sora Cecilia), care cuprindea aproape tot peretele. Deasupra celor două paturi atârnau două tablouri cu vederi din Egipt, cu palmieri, cămile şi beduini. Dincolo pe alt perete, alăturea, portretele în ulei ale lui Ioan şi Clara Maniu, înfăţişându-i în floarea vârstei,  pictate de profesorul Flaviu Domşa din Blaj.

Cealaltă cameră, salonul, era destul de întunecoasă, o fereastră dădea spre veranda mare, prin cealaltă se strecura puţină lumină din cauza castanilor din faţa casei. În jurul mesei ovale, erau înşiruite fotoliile, iar lângă perete o canapea, toate vechi de peste 100 de ani. Pe perete două tablouri în ulei, care-i reprezenta pe bunicii lui Iuliu Maniu pe linie maternă: Demetriu Coroianu şi Iuliana. În partea stângă era etajera cu trei poliţe în scară, rezemate pe picioare sculptate cu artă. Pe perete, sus, deasupra etajerei era orologiul ce semăna cu un tablou mărişor, în faţă cu un geam cuprins în ramă aurită şi înflorită frumos. Cadranul alb, cu cifre fine, cu cele două arătătoare cizelate subţiri. Sub cadran o fierăstruie ovală cu marginile dantelate, în care apărea capul pendulei: un soare de aur, în chipul feţei unui copil cu obrajii bucălaţi, cuprins de un cerc de flăcări. De la spatele orologiului, atârna de perete, o sforicică roşie. Dacă se trăgea uşurel îndată se auzea un şuşuit de rotiţe puse în mişcare, apoi se umplea camera de valurile unei arii bătrâneşti şi triste.

Camera mică ce se deschidea din salon, era capela. Era acolo un altar frumos, din lemn sculptat, erau icoane, îngenuncher, odăjdii, potir, sfeşnice – tot ce se cuvenea într-un loc de rugăciune. O candelă ardea  mereu, semn că acolo se găsea Sfântul Sacrament. În duminici şi sărbători, dacă nu se nimerea să fie vreun preot din familie, preotul din sat celebra acolo Sfânta Litrughie. La slujbă participau toţi ai casei de la servitori la ultimul nepoţel prezent acolo, de multe ori participau şi oameni din sat, fiindu-le mai aproape aici decât bisericuţa din celălalt capăt al satului, sau poate pentru că le era mai drag să se închine aici, alături de “Preacuvioasa Soră”.

Cele două camere din capătul casei dinspre sat au fost adăugate târziu. În camera dinspre livada de jos şi-a închis ochii Elena, sora lui Iuliu Maniu.

Tot mai târziu au fost clădite şi cele două camere suprapuse. Camera de jos era camera de lucru a lui Iuliu Maniu: rafturi de cărţi, birou larg, garnitură de piele. Pe podea se întindea o piele de urs dăruită de Leonida Pop. Aproape de tavan îşi întindea aripile o acvilă de piatră, cadou de la un alt vânător mare, Ieronim Stoichiţia. Pe un piedestal, într-un colţ al camerei, o frumoasă statuie de bronz, mare: Hercule. Acest dar l-a primit Iuliu Maniu, de la regele Ferdinand, fiind trecut în testamentul acestuia. Pe masa de scris era o călimară de argint pe postamentul larg al căreia erau gravate mulţime de semnături sub textul “Luptător neîntrecut –iubitor de pace” , acesta era un dar primit din partea Comitetului naţional din 1912, după ce, la Arad, reuşise să împace cele două grupări  Comitetul şi Grupul Goga cu “Tribuna” . Semnăturile erau ale membrilor Comitetului.  Pe o etajeră atârnată într-un colţ al camerei era o colecţie de pipe vechi. Toate din spumă de mare, fiecare lucrată în forme artistice, cu reliefuri – scene de vânătoare, scene de petrecere, încâlcituri de arabescuri.  Unele mai aveau înfipte ţevi lungi cu vârf de chihlimbar – unele aveau capace de argint lucrate în filigran. Pe pereţi erau atârnate fotografii ale celor trecuţi din acestă viaţă, dar şi ale celor care nu trecuseră încă.

O scară internă, îngustă urca spre cămăruţa de sus. Pe un perete al scării erau două portrete pictate de Ionel Pop pe când era student. Era un portret a lui Simion Bărnuţiu şi altul al lui Cassiu Maniu. Sus era dormitorul lui Iuliu Maniu: patul simplu de aramă, un dulap, o noptieră, măsuţă şi câteva scaune.

Biblioteca

Dealungul pereţilor erau etajere cu rafturi de cărţi vechi, importante, cărţi de istorie care povesteau despre trecutul glorios al neamului nostru. Pe un alt perete erau cărţi de literatură. Fiecare ungher al bibliotecii bătrânului conac de la Dealul Ţarinii revărsa în tainice şoapte fluxul povestitor de fapte eroice, de luptă şi de izbândă.

“Biblioteca” era camera din clădirea din curte, mai departe de casa mare. Forma braţul mai scurt al unui “L”, în faţă cu o mică terasă înaltă, după ea era o cămară mare, apoi bucătăria de vară, apoi camera servitorilor. Două ferestre dădeau spre terasă şi una spre livadă. Numai destinaţia acelei camera era să fie bibliotecă. Cărţile erau în biblioteca de lângă salon, prin dulapuri, lăzi, iar cele mai importante în camera lui Iuliu Maniu. Era o cămăruţă izolată, plină de soare şi de aerul proaspăt al livezii. Nepoţii Ionel şi Matei Pop, au aranjat-o “vânătoreşte”. Puşca şi flobertul erau atârnate deasupra celor două paturi. Atârna de cui şi un corn de vânătoare mare, din corn de bou. Era atârnată şi tolba. Pe masă uneltele de umplut cartuşe, în sertar tuburi, capse şi pulbere, alice toate aflate la îndemână. Două piei de bursuc erau covoraşe în faţa paturilor. Erau şi două tablouri vechi. Într-unul dintre tablouri era înfăţişată “Nunta vânătorului”, cu toate lighionele în veselie mare. Celălalt trist, arăta “Înmormântarea vânătorului”. Sicriul era dus pe spate de patru cerbi, iar ursul era preot.  Ridicat în două picioare citea dintr-o carte veche, lângă el era vulpea-ţârcovnic cu cădelniţa în labă şi privea tot şiret prin ochelarii călare pe nasul ascuţit, iar mistreţul ducea în gură sapa. Plângeau iepurii cu labele la ochi, trist păşea viezurele, păsările cântau prin tufele de lângă drum, iar în aer, deasupra convoiului, zburau două gâşte sălbatice, alăturea, purtând în pliscuri o pancartă scrisă în nemţeşte cu litere gotice “Eterne regrete”. Pe sicriu erau însemnele vânătoreşti: puşca, jungherul, cornul şi pălăria cu pană.

Podoaba principală a camerei o formau “trofeele” vânătoreşti, cozile şi aripile păsărilor prinse de nepoţi.

O alee şerpuieşte de la casă spre vârful dealului, alături de tufe decorative, de flori alese cu o bogată varietate de culori şi miresme, arborii seculari, plantaţi cu chibzuială la distanţă simetrică. Drumul duce spre Cavoul familial, unde sub crengile “Părului lui Bărnuţiu” îşi dorm somnul de veci cei “repausaţi”. Aici, Clara Maniu, singură sau însoţită de nepoţi, adesea sta pe banca de la marginea mormintelor, pierdută în amintiri sau cufundată în rugăciune. Până când s-a alăturat şi ea celor adormiţi, aşteptându-l şi azi pe fiul Iuliu, care doar în mod simbolic este alături de familia sa, el aşteptând învierea morţilor în Cimitirul Săracilor de la Sighet.

Iuliu Maniu la Dealul Ţarinei

Iuliu Maniu iubea foarte mult casa din Dealul Ţarinei, nu pentru “veniturile” lui de acolo ci pentru că era legat sufleteşte de locurile, de oamenii pe care îi avea acolo, cei vii şi cei ce s-au dus, “La Bădăcin, spunea el, parcă şi aerul este mai proaspăt. În liniştea grădinii lui uit greutăţile zilnice, pentru că aici sunt cu adevărat acasă.” Se bucura de coşurile de struguri sau mere pe care le primea la Bucureşti, din care cu mândrie îi servea pe invitaţi spunându-le că sunt din ograda de la Bădăcin.    Când era la Bădăcin, în duminici şi sărbători era vizitat de către rudele din sat şi nu numai. Maniu îi primea cu mult drag, se interesa de treburile lor, de copii, voia să-i cunoască pe toţi, şi îi cunoştea. Se dezlegau barierele pungii (care nu era prea doldora) atunci când aveau nevoie de ajutor. În buzunarul hainei “de Bădăcin” se găsea întotdeauna bomboane pentru cei mici. Ţinea ca de la Dealul Ţarinei să nu plece nimeni fără să fi fost servit cu ceva, reţinut la masă, apoi să plece ducând ceva din bunătăţile de acolo: damigeană cu vin, minunata “pălincă de casă”, coş cu struguri, cu mere, cu alte fructe.

Lui Maniu îi plăcea să facă excursii lungi. Nu era o problemă să meargă peste Măgură la Dealul Corbului sau la Vereşed, la Hărăşti. Să urce Dealul Ţarinei, să treacă la Ierdănele şoseaua, să păşească dealungul coamei Cornetului, să coboare în Valea Breabănului, să urce dealul Roşiilor şi să ajungă la via din Vereşed. Mergea adesea până la “Ogradă”, grădina din sat, unde odinioară a fost casa străbunilor săi. Bucuros mergea pe jos la Şimleu şi tot pe jos se întorcea urcând sprinten Dealul Corbului. Urca coasta Dealului Ţarinei până deasupra viei. În partea de sus a viei era un stejar mândru, cu o băncuţă sub el, iar de acolo putea să vadă casa, satul şi Munţii Meseşului.

Intrând în conflict cu regele Carol al II-lea, au fost perioade lungi de timp când s-a retras la Bădăcin, dar nici acasă nu avea linişte şi pace, pentru că era vizitat de către personalităţi din împrejurimi şi din ţară. Cu fiecare stătea de vorbă, cu multă răbdare şi-i ajuta în măsura posibilităţilor.

În 1940, odată cu cedarea Ardealului, Maniu vedea pentru ultima dată Dealul Ţarinii, satul şi mormintele părinţilor săi.Între anii 1940-1944, de casă s-a îngrijit, aşa cum a putut, un prieten al familiei, Ionaş Deleu.

După arestarea lui Iuliu Maniu

După arestarea lui Iuliu Maniu, în 1947, casa a fost transformată pe rând în depozit de îngrăşăminte chimice, în 1960 era sediu de “gospodărie mixtă” brigadierul “Sabo baci” întreţinea bine casa, dar şi toată gospodăria: culturile de păiose, livada, via, prisaca, animalele;  apoi a devenit “tabără pentru pionieri”, cei născuţi în anii ’60-’70 mai spun şi astăzi în loc de Dealul Ţarinei “La tabără”. În anul 1982 se înfiinţează “Căminul pentru copii cu handicap sever”, unde sunt aduşi copii din tot judeţul şi nu numai, vor locui chiar în casă pană în 1994 când li se vor construi căsuţe speciale de către o Fundaţie din Gemania. „Statul, vrând să-i batjocorească memoria, a aşezat acolo, chiar în clădirea casei vechi, chiar în casa lui Maniu, un cămin de copii cu handicap major. Erau întinşi pe pat, acolo îşi făceau  necesităţile. Eu aveam ocazia să mă duc… Mai murea câte un copil din acela şi îi făceam slujba… Abia rezistam să trec prin acele saloane. Şi acum se simte mirosul pereţilor. Deci, a fost pur şi simplu batjocorită memoria lui de către autorităţile comuniste din vremea aceea. Şi acum este tot o batjocorire.” (Gheorghe Ţurcas, fost preot-paroh în Bădăcin)

Sora Cecilia, rămasă să administreze casa, a fost forţată să părăsească Dealul Ţarinii, nu înainte de a fi semnat “de bună voie”, un document prin care “dona” totul Statului Român. O parte din mobila care exista în casă a fost confiscată, ajungând în sediile mai multor instituţii din Şimleu, iar o altă parte a fost luată de către săteni.

Monument istoric

În anul 1994, în plină democraţie, i se mai confiscă lui Iuliu Maniu, încă o dată vatra de la Dealul Ţarinii, atât de dragă lui. Consiliu Local Pericei prin Hotărârea nr. 12,  trecea în proprietatea privată a statului, o suprafaţă 44 470 mp, terenuri “neatribuite, rămase la dispoziţia comisiei locale” şi concesiona pe 99 de ani “Inspectoratului de stat teritorial pentru handicapaţi Sălaj”.

Deşi, Testamentul lui Iuliu Maniu, a fost făcut public încă din 1990 şi au fost începute demersurile pentru punerea lui în aplicare, iar din 1991, conacul intra în lista monumentelor istorice având codul SJ-II-m-B-05012 şi denumirea de Casă memorială “Iuliu Maniu”, nu s-a luat în considerare nimic şi sub masca unei “fapte bune”, practic se hotăra lăsarea în uitare şi ruină. „Ce s-a întâmplat cu casa a fost o mojicie! S-au adus aceşti copii cu handicap sever, în loc să facem ceea ce ar trebui să facem: o casă memorială! Sunt atâtea personalităţi care nu sunt de acelaşi rang cu Iuliu Maniu şi care au casă memorială. Asta e o mare durere a noastră, o neîmplinire… Am simţit chiar şi după revoluţie că este marginalizat numele acesta pentru că doare! Cineva lucrează împotriva acestui om în continuare. E ceva morbid care lucrează în ţara asta în continuare şi acela se numeşte: comunism!” (Ioan Pop, autorul imnului lui Iuliu Maniu)

Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia nr 40/12 octombrie 1998 anula efectele Sentinţei nr. 1988 din 11 noiembrie 1947 a Tribunalului Militar al regiunii a II-a Militară, Secţia I, prin care Iuliu Maniu a fost condamnat. Era un fel de reabilitare, deşi Iuliu Maniu nu avea nevoie de aşa ceva.

Din 1999, odată cu reînfiinţarea parohiei greco-catolice, s-au făcut multe demersuri pentru ca terenul şi casa să intre în proprietatea moştenitorului testamentar: Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Oradea. Au fost întâmpinate foarte multe obstacole în obţinerea documentaţiei: Testamentul olograf de la Braşov, investirea cu formulă executorie a sentinţei dată de Curtea Supremă la Bucureşti; obţinerea Certificatului de deces de la Sighetul Marmaţiei, unde s-a refuzat eliberarea certificatului, deoarece spuneau ei “Maniu are regim special, şi trebuie să faceti o cerere la Ministerul de Interne”. Acest lucru se întâmpla în anul 2000. În anul 2004, a fost emis Certificatul de Moştenitor în Bucureşti, deoarece, Maniu a avut ultimul domiciliu în capitală. Prin acesta Episcopia Greco-Catolică din Oradea, devenea proprietara întregii averi lăsată de Iuliu Maniu.

În 2008, Consiliul Judeţean Sălaj, prin Hotărârea nr. 59/19 mai 2008, în loc să predea Conacul moştenitorului de drept (casa fiind în proprietatea C.J.S.) au preferat să o concesioneze pentru 50 de ani şi asta pentru că, aşa cum au recunoscut şi ei, nu aveau fonduri ca să o restaureze. “Este o clădire de patrimoniu, noi nu o mai folosim; trebuie investit foarte mult acolo, trebuie făcută o expertizare pe care noi nu ne-o putem permite”

Primele discuţii în vederea reabilitării Conacului lui Iuliu Maniu au avut loc în data de 5 iulie 2008. La întâlnirea desfăşurată în incinta conacului au mai participat alături de mine Valeria Lehene, referent de specialitate în cadrul DJCCPCN Sălaj, Marin Pop din cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău. În urma întâlnirii s-a luat hotărârea de comun acord ca destinaţia conacului în urma reabilitării să fie de Centru Cultural, în care, pe lângă vizitarea  Casei Memoriale „Iuliu Maniu” să se poată desfăşura, aşa cum şi-a dorit şi a menţionat în testament marele politician, activităţi culturale destinate tinerilor  „pe imobilul de la Bădăcin, să se ocrotească şi să se instruiască tineri…..” Astfel centrul va fi amenajat în aşa fel încât să permită desfăşurarea unor conferinţe şi să poată asigura cazare unui grup, mai restrâns. Au urmat alte întâlniri la Zalău şi Bădăcin, în care s-au stabilit paşii care urmează să fie făcuţi.

Astăzi, bătrânul conac, leagănul atâtor idei mântuitoare, vatră de armonie unde îşi aflau alinarea sufletele lovite de dureri, locul în care înaintaşii noştri se întâlneau şi hotărau soarta acestui neam, aşteaptă să-şi recapete strălucirea de odinioară.

(extras din Cristian Borz, Monografia Satului Bădăcin și a Familiei Maniu, editura Caiete Silvane, ed. II, Zalău, 2016)